Principala menire a corpusului comercial islamic nu este aceea de a crea un nou sistem ci de a-l reevalua, în sensul reconfirmării totale sau parțiale, pe cel anterior, preislamic, din perspectiva instituției obligațiilor contractuale. De asemenea, corpusul a modificat și completat acele sensuri și practici existente in timpul vieții Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) sau care au apărut în perioada cuceririlor musulmane și după aceea, cu scopul de a conferi valabilitate și de a așeza pe picior de egalitate ambele părți implicate contractual, în consens cu principiile islamice.
Acest capitol își propune să aducă în discuție acele trăsături ale vieții comerciale din Arabia1 care au cea mai mare importanță pentru buna înțelegere a practicii comerciale autohtone sau împrumutate, în demersul nostru aplecându-ne în mod special asupra Meccăi și Medinei secolelor VI-VII.
Cu toate că Mecca și Medina erau două oaze în deșert, înconjurate de stepe, au întreținut relații economice cu triburile nomade. Locuitorii acestor două orașe descindeau din nomazii care încă păstrau obiceiurile strămoșești, motiv suficient ca o scurtă analiză a vieții deșertului să ne fie utilă.
Viața nomadă a arabilor înainte de apariția Islamului depindea întro mare măsură de creșterea cămilelor. Pământurile aride în majoritatea zonelor, cu precădere în anotimpul călduros, le impunea o viață migratoare, nomazii fiind dependenți de apa din oaze, atât pentru propriul consum, cât și pentru cel al propriilor animale. Ei consumau rareori lapte, curmale, carne și cereale. Comercianții și agricultorii iși asigurau protecția turmelor și a gospodăriilor, precum și securitatea caravanelor în fața tâlhăriilor frecvente plătind unul dintre triburile deșertice. Asemenea practici nu erau considerate reprobabile, cu sumele încasate tribul protector având ocazia să se bucure de unele dintre cele mai prețioase mărfuri importate.
Principala recoltă a oazelor erau curmalele, iar cerealele se cultivau în special în zonele montane, cum era Ta’if. Yatribul (denumit de Ptolemeu și de Ștefan Bizantinul, Jatrippa, iar de inscripțiile sabeene, Ytrb), cunoscut mai târziu, in timpul Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) ca Medina era un oraș prosper care practica o agricultură intensivă întrun număr mare de oaze, distingându-se ca un important centru agricol. În acea perioadă în Kaibar trăiau mai multe colonii evreiești care se ocupau cu agricultura. În orice caz, în Medina comunitățile creștine2 și evreiești dădeau suflul comercial al orașului. Unele dintre ele se îndeletniceau cu meșteșugăria, după toate probabilitățile mediniții trimițându-și caravanele în diferite țări din nord pentru a face comerț atât cu produse alimentare, cât și cu produse de larg consum, precum parfumul, hainele, cosmeticele și vinul. De asemenea, desfășurau și activități de creditare a oamenilor de afaceri străini, cărora le pecepea dobândă. Pe de altă parte, Yemenul sau Arabia Felix era o regiune agricolă cu pământuri fertile, unde digurile și irigațiile erau utilizate din cele mai vechi timpuri, presupunându-se a fi căminul popoarelor semite.
1. Aici Arabia include Hijaz, Najd, Șam (Siria), Irak, Yemen (al-Yaman), precum și regiunile învecinate.
2. Patricia Crone, Comerțul meccan și răsăritul Islamului (Oxford, 1987), p.140.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu